Excelent!

Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri

O sminteală

L-am întîlnit, cîndva, pe dl Mihai Gâdea, pe vremea cînd începuse o emisiune de interviuri la Realitatea TV. Mă invitase foarte politicos la un dialog şi lucrurile s-au desfăşurat civilizat. La plecare, dl Gâdea a avut chiar gentileţea să mă ducă acasă cu maşina proprie, aşa încît, pe drum, am putut schimba, în continuare, cîteva gînduri. Interlocutorul meu mă întreba, între altele, dacă ar merita să încerce o carieră diplomatică şi, în cazul unui răspuns afirmativ, care ar fi primii paşi de făcut. Omul mi se părea cuviincios, aproape timid, în mod legitim preocupat de modelarea adecvată a destinului propriu. Nu ne-am mai văzut de-atunci, faţă către faţă. Dar am fost, inevitabil, martorul unei cariere tot mai ofensive în studiourile Antenelor. Devenit moderator şi, din cîte aud, director, dl Gâdea a pierdut legătura cu sine însuşi. În limbaj teologic (dl Gâdea este, ca formaţie, teolog adventist) se poate spune că s-a smintit. Adică a fost ameţit sufleteşte de aburii şefiei, de cîştigul convenabil, de prestigiul vedetei de televiziune şi de o conştiinţă de sine abuzivă, care, tot în limbaj teologic, se numeşte „slavă deşartă“. Nu e vorba de înregimentarea politică a Domniei Sale. Asta e o chestiune strict personală, pentru care nimeni nu poate fi tras la răspundere (cum o face dînsul cu cei de altă „obedienţă“). E vorba de bună-creştere, bună-cuviinţă, profesionalism şi un pic de cultură. Fără astfel de înzestrări, calităţile native ale oricărui personaj public se îneacă în impostură.

DE ACELASI AUTOR

O veste bună

Note, stări, zile

Despre compasiune

Cei ce cred şi cei ce nu cred

Dl Mihai Gâdea e, într-o privinţă, victima cîtorva „însoţiri“ nefericite. Nu poţi, de pildă, să stai ani de-a rîndul alături de zglobiul Valentin Stan şi să ieşi în cîştig. Nu poţi nici să scapi de idolatrie, dacă te lipeşti cu atîta fervoare de patronul tău, încît să-i dedici filmuleţe omagiale de tip proletcultist (în vreme ce dai de pămînt cu „pupincuriştii“ adversarului). În fine, nu-ţi poţi ţine cumpătul cînd eşti încurajat de superiori, colegi, suporteri şi rating-uri îndoielnice să te crezi „vocea poporului“, satrap hipercompetent, şef de stat major. L-am văzut pe dl Gâdea în ipostaze amuţitoare: strigînd nărăvaş la partenerii săi de dialog, calificîndu-i de „mahalagioaice“, întrebîndu-i dacă nu sînt beţi ş.a.m.d. (Trebuie să-ţi „crucifici“ invitaţii spunea, într-un interviu, teologul nostru...) Asemenea ieşiri nu sînt scutite de un anumit nimb comic: dl Gâdea e, structural, mai curînd lipsit de temperament. Or, cînd o fire flască se înfurie, efectul e ridicol: îi scapă vocea, gesticulează spasmodic, vorbeşte stîlcit. Nu stă bine unei naturi de răţuşcă să-şi ia aere de cocoş. La bază, dl Gâdea e mai curînd inexpresiv: „frumuşel“ într-un mod abstract, dotat cu un surîs făinos, el are, adesea, portretul standardizat al unei măşti japoneze. Cu aceste date, orice manevră directorial-războinică are ceva factice şi oarecum neliniştitor.

Sminteala nu e sminteală dacă în joc nu intră şi o iresponsabilă derivă a competenţei. Am văzut de curînd, pe YouTube (îmi scăpase la data difuzării), un interviu pe care dl Gâdea îl lua, pe un ton festiv, lui Pascal Bruckner. E un caz de manual. Întervievatorul n-avea, de fapt, nimic de întrebat, stătea prost şi cu engleza, şi cu româna („Am vrut să văd ce spun criticii în ceea ce vă privesc“ –sic!), credea că anticipează lansarea cărţii Luni de fiere, cînd, de fapt, era vorba de Paradoxul iubirii, îşi examina patriotic musafirul („Ce ştiţi esenţial despre România?“, „L-aţi citit pe Eminescu?“), se bălăcea şmecher în obositele lui obsesii („Aţi auzit de un mare scriitor Băsescu?“), creînd pe bandă rulantă situaţii de un penibil stingheritor. „Nu l-am citit pe Eminescu“ – a răspuns, jenat, Bruckner. „Dar am citit Liiceanu. Despre limită. Un filozof interesant.“ Chestia asta nu era în „desfăşurătorul“ cărturarului Gâdea. Despre Liiceanu, el nu ştia decît că e „intelectualul lui Băsescu“. Cireaşa de pe tort a venit însă la sfîrşitul interviului. Dl Gâdea a simţit nevoia unei imersiuni în metafizică: „Care e cel mai important lucru al vieţii (sic!)?“ a întrebat Domnia Sa, încercănat de gînduri. Bietul Bruckner a îngînat cele cîteva poncife cu care te salvezi, în asemenea situaţii, fără să-ţi jigneşti convorbitorul (dragostea, fericirea, frumuseţea etc.). Ei bine, dl Gâdea n-a fost de acord! Noi, a observat dînsul, am învăţat, în România, că „dragostea fără materie“ nu are sens. Nu poţi iubi fără niţel cheag, fără ceva bani la bancă, fără de-ale gurii. Răspuns de teolog răspopit. Dar moderatorul nostru n-a insistat. N-avea cu cine. A încheiat scurt, întrebîndu-l pe Pascal Bruckner la ce oră îşi lansează cartea şi la ce librărie. Pascal Bruckner, prins cu mîţa-n sac, n-a ştiut să răspundă...

Ce să mai spun? Pentru mult mai puţin, Mircea Geoană a căpătat, din partea lui Ion Iliescu, un calificativ de care nu mai poate să scape... Dlui Gâdea i-aş da, amicalmente, un sfat: să-şi amintească de el însuşi, în versiunea de la începutul anilor 2000, cînd nu era aşa fălos, dar era mai curat. Şi, între două şedinţe „de front“, să cadă, fie şi pentru cîteva clipe, pe gînduri. (Mă refer la acea utilă fermentaţie lăuntrică, fără de care omul devine inconsistent ca un afiş...)

Apartamente

Mobilomania

Nu ştiu de ce, dar parcă încerc un sentiment de jenă când trec sau mă aflu (pe) lângă cineva care vorbeşte la telefonul mobil. Parcă aş pătrunde în intimitatea acelui om, fără voia mea, desigur, dar cu asentimentul tacit al acestuia. Unii vorbesc în şoaptă, alţii de parcă n-ar fi nimeni împrejur. Şi ce poţi să faci într-o asemenea situaţie? Să-ţi bagi dopuri de ceară în urechi, ca Ulise, sau, mai modern, dopuri antifone, ca într-o secţie de cazangerie.

Întâlneşti telefoanele mobile în cele mai neaşteptate locuri. De pildă, te afli într-un mijloc de transport în comun de suprafaţă sau subteran, n-are importanţă, şi imediat ce te-ai urcat, ţârrr lângă tine un telefon. Şi începe trăncăneala primitorului, îmbinată cu cea a mijlocului de transport. Cănd cobori încă îţi mai răsună în urechi silabe din convorbire sau râsul zglobiu al tinerei fudule ce tocmai ai ascultat-o fără să vrei, ea continuându-şi nestingherită dialogul. Dacă ea sau el nu primeşte un apel în timpul călătoriei, atunci posesorul de gadget se impacientează şi începe să se joace cu acesta, ba face chiar şi poze.

Traversezi strada prin loc marcat, este aproape imposibil să nu te loveşti de cineva care vorbeşte din mers la telefon. Păi da, timpul înseamnă bani, deviza capitalistă. Numai că persoana în cauză are cu totul alte preocupări, mai domestice, şi care nu suportă amânare: bârfe. Mai grav e atunci când pietonul nostru traversează prin loc nemarcat, într-o nesimţire crasă, şi vorbeşte grăbit la telefon.

Nu eşti scutit de o convorbire telefonică nici în taxiul cu care călătoreşti unde şoferul, dacă nu fumează, vorbeşte la telefon în timpul mersului. Ba poate să şi fumeze în acelaşi timp, că tot nu te-a întrebat dacă suporţi fumul de ţigară.

Eşti în piaţă, treci pe lângă tarabe să vezi ce mai ai de cumpărat. Este imposibil să nu te împiedici de unul plantat chiar în locul pe unde trec oamenii şi care îşi consultă consoarta asupra a ceea ce mai are de cumpărat, evident, telefonic. Acasă n-au avut timp. Ce naiba, doar de aia s-au inventat telefoanele mobile. Ai, n-ai treabă, vorbeşti.Mai ales dacă ai minute gratis.

Ei, ce te faci când te afli într-o sală de spectacol şi într-un moment când pe scenă e acalmie, te trezeşte din reverie o melodie mai veselă sau mai stridentă - depinde de gustul posesorului - a unui nevinovat telefon mobil. Omul nu şi l-a închis, el vrea să ştie în orice moment ce se întâmplă afară, sau apelantul unde se află apelatul în acel moment. Nici în pauză nu scapi. Te-ai dus la toaletă ca tot omul, mobilomul este după tine şi vorbeşte din orice poziţie, vorba primului nostru revoluţionar.

Doamne, fereşte, te afli internat într-un salon de spital. N-are importanţă ora, zi şi noapte, trbuie să ai parte de un colocatar care suferă, în afară de boala de bază, şi de mobilomanie. Degeaba îi atragi atenţia ca este într-un spital, parcă vorbeşi cu o statuie.

Dar cel mai tare moment este acela când te afli într-un lift, ba chiar cel din blocul în care locuieşti. Nu se poate să nu fie cineva cu care eşti în cabină şi care să nu apeleze sau să fie apelat. Cum cu ce, cu...telefonul mobil, evident. Este de bon ton. Ţoapele!

În aşteptarea Paştelui

Paştele, această sărbătoare creştină ce aminteşte de moartea şi învierea celui care a fost întemeietorul unei noi religii - creştinismul - Iisus Christos, este celebrată în prima duminică după lună plină ce urmează echinocţiului de primăvară. Anul acesta Paştele cade în aceeaşi duminică cu cel al catolicilor. De cele mai multe ori însă, Paştele ortodox nu coincide cu cel catolic din simplul motiv că ordodocşii merg pe calendarul iulian, în timp ce catolicii pe cel gregorian. Deci nu se respectă acelaşi canon ca la Crăcin, recte Anul Nou. Oare când se vor înţelege cele două ramuri principale ale creştinismului, separate prin schisma din anul 1054?

Lasând la o parte povestea paştelui creştin amintită în diferitele evanghelii, în timpurile moderne acest fapt a devenit un prilej pentru biserică şi slujitorii săi de a se îmbogaţi, pentru comercianţi de a vinde cât mai mult şi mai scump faţă de alte perioade ale anului, iar pentru restul oamenilor, credincioşi sau nu, o altă ocazie de a se distra şi a mânca, nu cât îl ţine stomacul ci mult peste posibilitaţile acestuia. Unii ajung la spital înainte de Paşte din cauza postului greşit înţeles, alţii după datorită excesului de mâncare şi băutură. C-aşa-i românul!

În altă ordine de idei, să amintesc aici şi despre manifestările religioase ce premerg paştele, dar mai ales cele din timpul celor trei zile cât ţine el. Nu mă refer aici la biserică, ea are canoanele ei; dar şi acestea sunt exacerbate. E vorba de mijloacele mass media, dar şi de instituţii ale statului, care intră parcă în fibrilaţie. Televiziunile, mai ales în săptamâna mare, bagă tot filme cu tentă religioasă pe care le-au difuzat şi în anii precedenţi, emisiuni cu acelaşi caracter, de ţi se face silă şi comuţi canalul. Deşi suntem un stat laic, şi instituţiile statului achiesează la acelaşi mod de a se manifesta. Se constată astfel că, dacă înainte de 1990 aceste manifestări aveau loc mai pe şest sau deloc, acum s-a sărit de-a dreptul calul. C-aşa-i românul!

P.s. Coincidenţă sau nu, în acest timp şi evreii sărbătoresc Paştele lor care, însă, are alte semnificaţii: eliberarea lor din robia egipteană.

Un (alt)fel de literatura

Din cand in cand, curiozitatea ma impinge/indeamna sa ma uit si pe alte bloguri, evident, din aceasta comunitate, TB. Si in special in cele cu insemnari politice, incercari literare, muzica sau pictura. Nu ma intereseaza cele cu insemnari personale, cu trivialitati sau cele porno-erotice. Nu ca as fi eu un puritan sau un sfant, dar asemenea lucruri tin de intimitatea fiecaruia si nu de spatiul public. Cum insa insemnarile, chiar in spatiul virtual, sunt oarecum la indemana oricui vrea sa le citeasca, fireste pe internet, ele devin publice iar autorul, indiferent ce-ar scrie, nu poate fi tras la raspundere in niciun fel. Poate moral, dar asta...
De vreo trei luni urmaresc o doamna/domnisoara despre care nu stiu mare lucru, afara de faptul ca, asa cum se autoprezinta, este trecuta de prima tinerete (nu stiu care este hotarul dintre prima si a doua tinerete !) si nu are o slujba. Adica a avut, dar a ramas fara ea in toamna trecuta, zice ea. In rest niciun indiciu despre identitatea sa; si-a ales un pseudonim pe care-l foloseste atat in incercarile sale literare cat si in relatia cu cei care mai comenteaza pe blogul ei.
Si pe acest blog autoarea se desfasoara in toata splendoarea (!), postand fragmente atat dintr-un jurnal zilnic cat si din cateva eseuri care s-ar dori ca in viitor sa fie tot atatea romane. A scris chiar si proza arhiscurta pentru un concurs initiat de un jurnalist de la EvZ. N-a luat niciun premiu si a fost foarte amarata. Premiul l-a luat o studenta din Galati cu un PA pe care l-am citit pe blogul acesteia. Si zic eu ca a meritat.
Revenind la scriitoarea noastra, dupa ce m-a rugat sa comentez un inceput de roman si la care eu am fost destul de reticent in aprecieri, a abandonat dezamagita lucrarea respectiva si a continuat cu alta, cum am aratat ea lucrand in paralel la mai multe...opere. Femeia este obsedata de limba engleza pe care o foloseste in textele sale si unde este cazul dar, mai ales, unde nu este cazul. Nu mai vorbesc de pomenirea unor marci de detergenti sau alte produse care pe la noi nu prea se gasesc, parfumuri, carti de tarot si alte chestii prin care vrea sa epateze. Nemaivorbind de faptul ca mai toate personajele, inclusiv sotul, au nume exotice.
Doamna in cauza amesteca niste magazine sau orase pe unde probabil a fost in excursie cu cele de pe la noi, de nu mai stii daca te afli in Belgia, Franta sau Marea Britanie ori in Romania noastra cu Iasiul de unde provine autoarea. Ciar si moneda este lira sterlina iar unitatile de masura sunt neaparat anglo-saxone.
Acum ce sa vezi? A reluat lucrul la romanul abandonat cu o si mai mare fervoare, scriind in fiecare zi cate un capitol. Nici cei mai prolifici scriitori de la noi sau de aiurea nu au reusit o asa performanta. Numai ca, daca la inceput lucrarea era in limitele decentei, acum aceasta abunda in scene de-a dreptul porno (daca ar fi erotice tot ar mai fi ceva) sau intamplari banale. Noroc ca totul se desfasoara pe teritoriul national. Partea hazlie este ca a gasit si vreo doi care-i citesc, ca si mine, postarile si o incurajeaza fara rezerve. O femeie, probabil frustrata, este chiar entuziasmata de scriitura.
Uneori am impresia ca aceasta fiinta, de altfel destul de desteapta, este o handicapata ce-si defuleaza toate frustrarile acumulate de-a lungul vietii. Sau ca traieste intr-o lume imaginara, mai ales ca pentru ea internetul nu este doar un hoby ci un modus vivendi. Aproape tot timpul, fie zi sau noapte, observ ca se afla in fata computerului. Si asa am ajuns de la literatura de sertar la cea de...blog. Daca asta e literatura!?

O zi cu...cantec

Asa cum promiteam in urma cu o saptamana, azi fiind 8 martie si cand toata suflarea feminina se bucura, fara un anume temei, de pretuire si respect din partea barbatilor, dar si a... Era sa zic si din partea partidului si statului. Care partid, stim noi care. Si asa am ajuns la originea acestei sarbatori (?) internationale.
Cine a citit cat de cat ceva despre sorgintea acestei zile de 8 Martie, stie/a vazut ca ea s-a nascut, atentie(!), la Internationala socialista a femeilor de la Copenhaga din 1910, unde s-a pus problema ca femeile muncitoare sa aiba o zi din an ca sarbatoare, fara a se preciza care zi anume. Abia dupa primul razboi mondial, prin 1921, dupa reusita revolutiei bolsevice din Rusia, s-a stabilit ca aceasta zi sa fie 8 martie, chiar la Liga Natiunilor, predecesoarea ONU. Si, in sfarsit, prin 1965 Adunarea Generala a ONU a hotarat ca ziua de 8 Martie sa fie Ziua Internationala a Femeii, evident, la propunerea tarilor din asa zis lagar comunist la care s-au raliat si tari sarace din Africa si Asia.
In tara noastra, dar in general in tarile socialiste de dinainte de 1990, aceasta zi era inca o ocazie de a lovi in capitalism si in imperialism, fiind politizata pana la satietate, chiar scarba. Chiar daca li se dadeau liber de la serviciu, total sau partial, ori erau ademenite cu o floare sau o bomboana, femeile nu se bucurau de o adevarata protectie sociala. Munceau cot la cot cu barbatii si, pe deasupra, erau obligate sa dea nastere la cati mai multi copii. Iar la televizor sau la radio erau proslavite prin reprezentanta cea mai de frunte, tovarasa...
Iata de ce aceasta zi n-a fost si nu este o adevarata sarbatoare pentru sexul slab. E adevarat ca reminescentele, mai ales cele de tip socialist, inca mai opereaza si acum. Asa ca nu vad rostul unei asemenea zile-sarbatoare. Cine vrea, si ma refer in special la barbati, poate sa daruiasca o floare, o prajitura sau un cadou bunicii, mamei, sotiei, surorii sau unei colege cu orice alta ocazie. Si sunt destule: onomastica, aniversarea, Craciunul, Pastele si atatea alte ocazii. Chiar si la intalnirea cu iubita. Mai ales.

CHOPIN-200

Azi se implinesc 200 de ani de la nasterea marelui compozitor polonez Frederic Chopin (1810-1849), unul din marii clasici si virtuozi ai pianului din sec. al XIX-lea. S-a nascut in Polonia, a compus si si-a publicat prima lucrare la varsta de 7 ani, cu un an mai tarziu decat o facuse un alt geniu al muzicii cu o jumatate de veac inainte, W.A.Mozart. Apoi, la sfarsitul adolescentei a plecat si s-a stabilit in Franta unde a compus exclusiv numai lucrari pentru pian, el insusi fiind un mare pianist precum era N.Paganini un mare violonist.

Chopin a compus in scurta sa viata sute de lucrari ca poloneze, valsuri,mazurci, impromptuuri, nocturne, fantezii, balade, bolerouri,, studii, preludii, sonate si doar doua concerte pentru pian si orchestra, toate niste bijuterii muzicale. Numai cine n-a ascultat o nocturna, o poloneza sau un vals din creatia sa, nu-i poate aprecia opera.

In Franta a cunoscut-o pe scriitoarea George Sand, mai in varsta decat el, alaturi de care a trait o mare dragoste. Si cum el s-a inbolnavit de tuberculoza, scriitoarea l-a luat si au trait mult timp in sud, in Majorca, unde aceasta avea o proprietate in Nohant. G.Sand fiind o fire mai capricioasa, avea si doi copii dintr-o casatorie anterioara, relatia lor a inceput sa se raceasca odata cu agravarea bolii sale iar el tinea sa ia parte la revolutia ce se apropia in tara natala pentru care a scris si un mars.Desigur este vorba de revolutia de la 1848 din Europa.

Fr.Chopin a murit in anul 1849 iar la inmormantare au participat cca 3000 de oameni. Trupul sau este inhumat in cimitirul Pere Lachaise iar inima se afla intr-o urna de cristal depusa la Biserica Sf.Cruce din Varsovia.

Despre tineri

Poate n-as fi abordat un subiect cam sensibil pentru unii, cum e acesta, despre tineri si mai ales despre tinerii adolescenti care inca sunt elevi. Ideia mi-a venit rasfoind mai multe bloguri din acest noian in care sunt adunate, toateBlogurile.ro. Si bine am facut.

Nu sunt un critic sau recenzor de meserie, dar varsta pe care o am imi permite sa judec fara patima, cu oarecare detasare in raport cu cei aflati acum la varsta adolescentei sau putin peste, cand sangele clocoteste in vine si uneori impulsurile o iau inaintea ratiunii. Asa a fost intotdeauna si asa va fi mereu, doar decorul si imprejurarile se vor fi schimbat. De aceea ma mir, dar cu oarecare intelegere, cand vad ca sunt unii oameni batrani sau chiar intre doua varste, care condamna unele fapte sau apucaturi ale tinerilor de azi, de altfel specifice varstei, fara sa priveasca inapoi la tineretea lor si sa-si aminteasca ce faceau ei. Numai ca lucrurile difera doar in forma, nu si in fond.

Si mi-am adus aminte de toate astea citind, cum am spus mai sus, mai multe bloguri. M-au impresionat, de pilda, desenele unei tinere de vreo 22 de ani si cu care ilustra blogul sau dedicat aproape exclusiv lui Eminescu, fiecare poezie fiind insotita de un desen. O proba de romantism!

Cateva tinere, eleve sau studente, mi-au atras atentia prin incercarile lor literare, adevarate eseuri in proza sau versuri (una chiar a luat un premiu la un concurs pe internet), demne de a fi luate in seama de edituri. Dar pe criza asta cine te mai publica si, mai ales, cine te mai citeste?

Am intalnit insa si altfel de insemnari care se refera la viata de zi cu zi, la naravuri sau moravuri. O eleva de 17 ani de prin Valcea, Diana, critica cu bun simt obiectele kitch expuse spre vanzare cu ocazia Valentine`s Day, o sarbatoare a indragostitilor care nu exista in traditia romanilor, ea fiind importata de peste ocean ca multe alte obiceiuri dupa 1990. O studenta din Galati consemna pe blogul sau, nu fara oarecare malitiozitate, indreptatita dupa parerea mea, cum intr-o duminica a luat-o mama ei si a dus-o prin oras pe la...patru biserici. Desigur, fata nu putea s-o refuze pe maica-sa din respect filial, dar nici nu i-a placut. Cu atat mai mult cu cat in finalul postarii ne da si un mercurial al obiectelor expuse spre vanzare credinciosilor vizitatori. Si, zau ca nu era unul de criza. Chiar era o afacere prospera pentru vanzator.

Ce-am vrut sa spun? Ca tinerii de azi sunt dupa chipul si asemanarea noastra, nici mai buni si nici mai rai. Totul depinde de parinti, in primul rand, de educatori/profesori si de societate, in general. Desigur, cred ca si mijloacele mass-media au un rol important.